Paradoxul gondolei (cea de la supermarket, nu din Veneția), care nu există și pe care tocmai l-am elaborat, stabilește că frustrarea generată de timpul pierdut pentru a alege un produs este direct proporțională cu irelevanța acestei decizii pentru viețile noastre. Altfel spus, este ceea ce se întâmplă atunci când te uiți la flacoanele de înălbitor și nu știi pe care să îl iei. Prea puțin poate să difere o formulă de hipoclorit de sodiu de alta, când tot ceea ce contează este capacitatea sa de dezinfecție și totuși stăm acolo, uitându-ne și comparând flacoanele ca și când ar fi ciocolate elvețiene.

Dar, cu secole înainte de a exista supermarketul așa cum îl cunoaștem astăzi, a trăit Jean Buridan, un filosof francez care susținea existența liberului arbitru și afirma că este posibil să luăm orice decizie folosind rațiunea. Drept răspuns, unii critici ai poziției sale și-au imaginat situația unui măgar aflat în fața a două grămezi de fân care, șovăind la nesfârșit între acestea fiindcă nu știe care este mai gustoasă, nu se poate hotărî și moare de foame.

Conform unora, este un paradox deoarece, deși poate să mănânce, nu o face pentru că nu se poate hotărî care dintre grămezi este mai convenabilă (ambele grămezi i se par la fel). Însă departe de a mă face să mă gândesc la rolul rațiunii în luarea deciziilor, mie această poveste îmi ridică o întrebare despre măgar. Și ce mă întreb nu este ce face sau ce nu face măgarul, ci ce știe el. Mai exact, dacă știe că nu știe care este cea mai bună decizie posibilă.

Paradoxul gondolei (al supermarketului, nu al Veneției), care nu există și pe care tocmai l-am inventat, stabilește că frustrarea generată de timpul pierdut alegând un produs este direct proporțională cu irelevanța acelei decizii pentru viața noastră. Cu alte cuvinte, asta se întâmplă atunci când te uiți la cutii de înălbitor fără să știi pe cine să iei cu tine. Puțin poate varia între o formulă de hipoclorit de sodiu și alta atunci când puterea sa de dezinfecție este cea care contează și totuși acolo rămânem, căutând și comparând tobe ca și cum ar fi bomboane elvețiene.

Dar cu secole înainte de existența supermarketului așa cum îl știm, a trăit Jean Buridan, un filosof francez care a apărat existența liberului arbitru și a afirmat că este posibil să se ia orice decizie folosind rațiunea. Ca răspuns, unii critici ai poziției sale și-au imaginat situația unui măgar în fața a două stive de fân care, confruntat cu o îndoială infinită cu privire la care este cel mai apetisant, nu poate decide și moare de foame.

Este, potrivit unora, un paradox, deoarece fiind capabil să mănânce, nu o face pentru că nu poate decide ce grămadă este mai convenabilă (ambele grămezi par la fel). Dar departe de a mă face să mă gândesc la rolul rațiunii în luarea deciziilor, această poveste îmi ridică o întrebare despre măgar. Și ceea ce mă întreb nu este ceea ce măgarul face sau nu, ci ceea ce știe. Și, mai precis, dacă știi că nu știi care este cea mai bună decizie posibilă.

Paradoxul raionului (al supermarketului, nu al Veneției), care nu există și pe care tocmai l-am născocit, stabilește că frustrarea generată de timpul pierdut alegând un produs, este direct proporțională cu irelevanța acelei decizii pentru viețile noastre. Cu alte cuvinte, asta se întâmplă când te holbezi la bidoane de înălbitor intrebându-te pe care sa-l alegi. Este prea mică diferenţa dintre diferitele formule de hipoclorit de sodiu, când doar puterea sa de dezinfectare este cea care contează și totuși acolo rămânem, căutând și comparând bidoane ca și cum ar fi ciocolate elvețiene.

Dar cu secole înainte de existența supermarketului așa cum îl știm, a trăit Jean Buridan, un filosof francez care apăra existența liberului arbitru și afirma că este posibil să se ia orice decizie folosind rațiunea. Ca răspuns, unii critici din aceeasi categorie și-au imaginat situația unui măgar aflat în fața a două stive de fân care, confruntat cu o îndoială infinită cu privire la care este cel mai apetisant, nu poate decide și moare de foame.

Este vorba aici, potrivit unora, de un paradox, deoarece fiindu-i permis să mănânce, nu o face pentru că nu poate decide ce grămadă este mai convenabilă (ambele grămezi i se par la fel). Dar departe de a mă face să mă gândesc la rolul rațiunii în luarea deciziilor, această poveste îmi ridică o întrebare despre măgar. Și ceea ce mă întreb nu este ce face sau nu măgarul, ci ceea ce știe. Și, mai precis, dacă știe că nu știe care este cea mai bună decizie posibilă.