Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii…
Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.
Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap… şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.
Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, un tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu’ drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.
„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!” | It was an old house with two stories and a French roof, ready to collapse under its own weight. The walls were chipped, the bricks obscenely naked, the plastering melted under one’s very eyes. How the hell was this shack still standing I haven’t got the faintest; I figure, if a thumping streetcar rode by it would flatten it with the first tootle. But the streetcar stopped running by 15 years ago. The Woozy Bitch occupied the ground floor – now, after all this time I am somewhat softer on her, she didn’t collapse, she didn’t hurt anyone – the only deadly thing over there was the alcohol – in fact she inhabited a ground floor sunk one yard into the ground – well, the fate’s irony, from the get-go she got the winos used to the dirt – this Bitch was a devil’s own watering hole.. It was just before Christmas; the weather was so-so. One still could dispose of a pack of beer with no icicles hanging from one’s snout. I stepped into this temple of perdition and my fate was sealed. Inside one could hear French popular songs, somewhat muted; at any rate it looked like everybody was of one mind with Edith Piaf who had no regrets. Inside there were about 10 people – 20 eyes misted-over – that’s what I first figured, later I learned I was wrong by about 3 – and everyone minded his business with a religious attention to detail. No one was talking, but it was beautiful to behold: as if on clue, they would all lift their glasses, take two small sips, then plunk the glasses on the table; one could hear a single gulp and a single thud… still, there was some kind of communication, I could feel it floating through the air. I knew it was a solemn moment, but my gullet was bone-dry, the amoeba in my gut demanded to be watered more and more abundantly as it was expanding. Without further ado, sleek like sweet-talk, I eeled my way to the bar, with plenty of nerve and a few bucks to last me two beers for myself and my pal. The barman, a short fat guy with graying beard and moustache, a sly mug and a blemish - a white spot - on his right eye, gestured for me to keep quiet. “Honored mates, it’s almost Chriss’mas, y’all been workin’ hard dis year, everone as dey could, an’ dis place, like evry right business, we gives a bonus. Here’s dis pile o’ tokens for y’all, walk to de bar, Uncle Gee here’ will gives you shots. Meeh i cant, gotta work, but y’all - Happy Holibooze!” |