Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii…
Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.
Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap… şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.
Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, un tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu’ drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.
„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!” | It was an old house, one and a half storey, almost collapsing on itself. The walls were nicked, and the bricks were shamelessly showing themselves through the visibly decaying plaster. No idea how the hell did this hovel still stood. I actually thought that any trotting tram passing nearby would take it down on a first holler. But the tram stopped passing by there ‘bout 15 years ago. The Conked Bratch was laying on the ground floor - now, after all this time, I can grant her some indulgence, there was no crash nor got anyone hurt, the only one killing in there was the alcohol – she was, in fact, living on a low first storey one metre sunken into the ground - yeah, the ironical fate, it got the bibbers early used to the mud – that Bratch was a hell of a pub... It was around Christmas time, the weather was betwixt and between, so one could still drink a case of beer without getting nose-cicles. I have entered that temple of perdition and my fate was sealed. Inside the pub, nearly muted, they were playing some French chansonettes, and somehow everyone seemed to agree with Edith, who had no regrets. There were about 10 people inside, twenty turbid eyes – that’s what I thought in the beginning, just to find out later that I was wrong by about 3 - and everyone minded his own business with a holy carefulness. Nobody talked, but it was a beauty to see how, as at a sign, they were all lifting their glasses, having two tiny sips, then placing the glasses back on the table, so one could hear a single glug and a single pock ... and still there was some sort of communication, I could feel it, it was in the air. I knew it was a solemn moment, but my throat was bloody dry, the amoeba in my stomach needed to be sprinkled, increasingly as it grew. With no further waiting, I have insinuated myself next to the bar just like a sweet word, with enough guts and some readies for two beers, for me and my companion. The bartender, a short, fat guy with a witty pan and a white spot flaw in the right eye, wearing grey beard and moustaches, waved me silent. "My dear messmates! It's almost Christmas 'olidays, and yer worked with joy this year, as each of yer could, right, so ‘ere, like in any respectable ‘ouse, we give yer a prize. This little dough pile is for yer, go to unc’ Gelu at the bar to make yer portions. I can’t stay, cus right, I 'ave to produce, but ‘appy holidrinks!" |