Era ca şi când cronicarii sportului alb ar fi complotat laolaltă. De luni de zile criticau uşurinţa cu care se schimbau figurile, monotonia agendei supraîncărcate, lipsa de atractivitate a jocului de forţă şi exploatarea copiilor-vedete. Cu îngrijorare se întreba publicația americană Sports Illustrated: "Moare tenisul?"

Nu şi la Wimbledon. Cele două săptămâni la All England Lawn Tennis & Croquet Club au acţionat asupra scenei obosite a tenisului ca o terapie de regenerare, redându-i vitalitatea şi readucând-o pe prima pagină a ziarelor. Pe gazonul verde, tuns la 8 milimetri şi îngrădit de panouri fără reclame, apare prezentată o lume a tenisului în care timpul pare să se fi oprit în loc.

Venerabilul eveniment tradiţional din sud-vestul Londrei oferă un show perfect: aici nu doar se dă cu racheta în minge, aici se pune în scenă tenis. Spectatorii, după cum ştie eroul de la Wimbledon Boris Becker, "nu vor să vadă doar un bun forhend, ci un spectacol".

În timp ce nenumăratele competiţii, din Tokio până în Indian Wells, emană un arbitrarism plictisitor, plecăciunea reverenţioasă a Martinei Navratilova în faţa lojei regale este un ritual unic, inconfundabil. Iar când organizatorii anunţă în fiecare dimineaţă, cu o solemnitate aproape religioasă, numele personalităţilor din loja regală - "Royal Box" -, acest lucru nu este doar un tribut de politeţe plătit Ducesei de Kent sau Contelui de Harewood, ci este şi un ingenios instrument de marketing.

Niciunde un eveniment sportiv plictisitor nu este convertit atât de uşor într-un senzaţional spectacol de succes ca la Wimbledon. Astfel, pe englezi i-a preocupat doar în treacăt senzaţionala retragere a lui Steffi Graf. Au găsit repede la învingătoarea acesteia, Lori McNeil, în vârstă de 30 de ani, subiecte pentru impresionante poveşti cu eroi de succes: tatăl americancei de culoare, fost jucător profesionist de fotbal, se sinucisese. Când Lori McNeil şi-a croit drum până în semifinală, ziarele o celebrau ca fiind "reprezentantul tipic" (Daily Telegraph) al unei generaţii frustrate, care se foloseşte de sport ca să evadeze din ghetou.

Şi înfrângerea dezastruoasă a lui Michael Stich în prima rundă era deja uitată chiar în aceeaşi zi. Londra nu mai vorbea decât despre corpul lui Andre Agassi. Americanul cu plete lungi îşi scosese după meci tricoul transpirat şi îl aruncase înspre public. Puştimea ţipa, iar fotografii au consumat metri întregi de celuloid atunci când Agassi şi-a arătat pieptul ras parţial.

Pletele lui Agassi, suferinţele lui McNeils, copilul lui Becker sau iubitele lui Navratilova: iată cum Anglia pictează propriul tablou al spectacolului de tenis. Poveşti şi personaje, scandaluri şi caraghioslâcuri, toate sunt contopite într-un spectacol artistic total, în care loviturile de serviciu şi voleurile doar în treacăt mai trezesc interes.

Comentatorii sportului alb parcă erau toţi legaţi printr-o conspiraţie. De luni de zile criticau lipsa de distincţie a chipurilor, montonia agendei încărcate fără rost, lipsa de nerv a declaraţiilor belicoase şi pălirea aurei vedetelor tinere. Îngrijorată, publicaţia americană «Sports illustrated» titra cu întrebarea: Moare tenisul?

La Wimbledon nicidecum. Asemenea unei cure de întinerire, cele două săptămâni din cadrul All England Lawn Tennis & Croquet Club au readus vitalitatea şi titlurile de-o şchioapă în angrenajul obosit al tenisului mondial. Pe gazonul proaspăt tuns la opt milimetri şi încadrat de mantinela neinvadată de publicitate se prezintă un univers al tenisului, în care timpul pare a se fi oprit în loc.

Onorabilul turneu de tradiţie din sud-vestul Londrei oferă un spectacol perfect de divertisment. Aici nu se rezumă totul la serviciu, aici tenisul se pune în scenă. «Spectatorii», susţine Boris Becker, erou al arenei de la Wimbledon, «nu se mulţumesc să admire un forehand de calitate, ci vor să vadă spectacol».

În timp ce nenumăratele turnee interşanjabile de la Tokyo până la Indian Wells, emană un arbitrariu tern, reverenţa ca la carte a uneia ca Martina Navratilova în faţa lojei regale are impactul unui ritual unic, inconfundabil. Şi faptul că organizatorii anunţă în fiecare dimineaţă întrun cadru de solemnitate aproape religioasă numele personalităţilor importante prezente în „Royal Box“, nu este numai un tribut adus ducesei de Kent sau contelui de Harewood, ci constituie totodată un abil instrument de marketing.

Nicăieri în lume o competiţie sportivă plictisitoare nu poate fi transformată într-un succes răsunător cu atâta uşurinţă ca la Wimbledon. Astfel englezii au acceptat eliminarea sensaţională a lui Steffi Graf doar ca pe un fapt divers. Despre învingătoarea sa au ştiut să gasească rapid materialul necesar pentru poeme eroice lacrimogene. Tatăl americancei de culoare, un fost jucător profesionist de fotbal, îşi pusese capăt zilelor. Când Lori Mc Neil s-a impus până în semifinală, ziarele au celebrat-o ca pe un «model reprezentativ» (Daily Telegraph) al unei generaţii frustrate, care vede în sport un mijloc de evadare din ghetou.

La fel, a fost dat uitării în aceeaşi zi dezastrul lui Michael Stich în prima rundă. La Londra nu se mai vorbea decât despre corpul lui Andre Agassi. Americanul cu coamă ca de leu îşi scosese tricoul transpirat şi-l aruncase în tribune. Când Agassi şi-a dezgolit pieptul ras pe porţiuni, au izbucnit chiotele adolescenţilor şi fotoreporterii au tras metri întregi de peliculă.

Părul lui Agassi, suferinţele lui Mc Neil, bebeluşul lui Becker sau prietenele Marinei Navratilova: Anglia creează o viziune proprie a spectacolului de tenis. Povestiri şi personaje, scandaluri şi ciudăţenii sunt mixate pentru a alcătui o operă de artă atotcuprinzătoare, în care serviciul volley nu prezintă decât un interes marginal.

A fost aşa cum au pus la cale cronicarii sportului alb. De luni întregi ei se plâng de schimbarea înfăţişării, de monotonia programului încărcat, de lipsa de energie şi uzura copiilor vedetă. Ziarul american Sports Illustrated întreabă alarmat:"Moare tenisul?"


Nu şi în Wimbledon. Asemeni unei cure cu celule proaspete, cele două săptămâni în All England Lawn Tennis & Croquet Club au readus energia şi performanţa pe scena obosită a tenisului. Pe gazonul verde tăiat scurt la 8 milimetri, cu mantinele fără benzi publicitare, este înfăţişată lumea tenisului, unde timpul pare să stea în loc.

Prestigioasa competiţie tradiţională din sud-vestul Londrei oferă un spectacol formidabil: Aici nu doar se loveşte mingea, aici se pune în scenă tenisul. După cum spune şi Boris Becker, eroul Wimbledonului, "spectatorii nu vin să vadă doar o lovitură de dreapta bine plasată, ci vor să vadă spectacol".

În condiţiile în care nenumăratele turnee de la Tokio până la Indian Wells degajă un aleatorism sec, reverenţa graţioasă a Martinei Navratilova în faţa lojei regale reprezintă un ritual unic şi inconfuntabil. Iar când organizatorii anunţă in fiecare dimineaţă cu un fast aproape religios numele personalităţilor din loja regală, acest ceremonial nu constituie doar un tribut convenţional adus ducesei de Kent sau contelui de Harewood, ci şi o abilă strategie de marketing.

Niciunde nu este aşa uşor de înlocuit plictiseala sportivă cu un blockbuster precum la Wimbledon. Aşa, englezii au asistat impasibili la senzaţionala eliminare a lui Steffi Graf. În învingătoarea ei, Lori McNeil, 30, au gasit repede subiectul unor poveşti eroice şi sentimentale: tatăl afro-americancei, fost fotbalist profesionist, s-a sinucis. Lori McNeil a ajuns apoi până în semifinale iar ziarele (Daily Telegraph) au proclamat-o ca model al unei generaţii frustrate ce recurge la sport pentru a scăpa din ghetto.

Chiar şi eliminarea lui Michael Stich din prima rundă a fost uitată în aceeaşi zi. Londra vorbea doar despre corpul lui Andre Agassi. După meci, jucătorul american cu plete îşi dăduse jos tricoul şi îl aruncase în public, în ţipetele adolescenţilor. Fotoreporterii au consumat metri de film, pentru a surprinde pieptul dezgolit, pe jumătate ras, al lui Agassi.

Pletele lui Agassi, suferinţa lui McNeil, copilul lui Becker sau prietenele Navratilovei: Anglia işi zugrăveşte propriul tablou al unui spectacol de tenis. Poveşti şi personaje, scandaluri şi vulgarităţi sunt combinate într-o operă de artă în care serviciul şi voleul constituie doar un interes marginal.