Iernile obişnuiau să fie reci în Anglia. Noi, în special ai mei, le petreceam urmărind întrecerile de lupte. Meciurile pe care le vizionau la televizoarele lor alb-negru în după-amiezele de sâmbătă reprezentau un suflu de viaţă şi culoare în vieţile lor în rest atât de monocrome. Salopetele le erau decolorate, cuvertura de pe canapea - neschimbată de ani buni - era decolorată, amintirile lor despre ce erau înainte de a veni în Anglia se decolorau şi ele. Părinţii mei, întreaga lor generaţie, şi-au călcat în picioare cei mai buni ani din viaţă trudind în fabrici pe o leafă de nimic. O viaţă de muncă grea, de coloane deformate, de artrite cronice, de mâini înăsprite. Strângeau din dinţi şi înfruntau durerea. Nu aveau de ales. În sinea lor încercau să se detaşeze – să ignore jignirile colegilor de muncă, să nu se înfurie la vorbăria lunecoasă a şefilor de ateliere, şi, în cazul femeilor din India, să stea liniştite atunci când erau luate la palme de soţii lor. Rezistă, îşi spuneau, fă faţă durerii – durerile înţepătoare de-a lungul braţelor, şoldurile erodate, crizele de durere de spate cauzate de ani întregi de aplecări asupra maşinilor de ţesut, articulaţiile degetelor bătătorite de la spălatul de mână, genunchii reumatici de la frecatul podelei bucătăriei cu lenjeria uzată a soţilor.

Atunci când părinţii mei se aşezau să urmărească luptele în după-amiezele de sâmbătă, cu un ceai lăptos de cardamon în mână, tot ceea ce îşi doreau era să fie distraţi, să râdă. Dar îşi mai doreau ceva, îşi doreau ca măcar o dată ăla bun să îl bată pe ăla rău. Vroiau ca huliganul fanfaron şi zgomotos să-şi primească porţia. Se rugau ca băiatul bun, întins pe podeaua ringului, prins într-un "double-finger interlock"* sau strângându-şi rinichii în agonie, să nu se predea. De ar putea să mai reziste doar un pic, să suporte durerea, să ajungă la final. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, existau şanse să câştige, wrestling-ul fiind ceea ce era. Şi totuşi nu era o victorie deplină. Vedeai câştigătorul, extenuat, de abia reuşind să salute mulţimea. Triumful era mai degrabă unul al supravieţuirii.

*termen utilizat in wrestling pentru a descrie stransoarea, imobilizarea adversarului cu ajutorul a doua degete

Erau ierni reci în Anglia. Le petreceam uitându-ne la lupte, mai ales părinţii mei. Competiţiile de lupte pe care le urmăreau sâmbăta după-amiaza pe televizoarele alb-negru aduceau un pic de viaţă şi culoare în viaţa lor altfel monotonă. Salopetele de lucru le erau ponosite, cuvertura canapelei - neschimbată de ani de zile - tot ponosită şi ea, iar amintirile lor despre ce viaţă duceau înainte de a veni în Anglia păliseră şi ele. Părinţii mei, de fapt toată generaţia lor, şi-au irosit cei mai buni ani din viaţă muncind pe brânci în fabrică pe bani puţini. O viaţă de trudă, de spinări deformate, de artrită cronică, de mâini tăiate. Îşi muşcau buzele şi suportau durerile, fiindcă nu aveau încotro. În mintea lor încercau să se rupă de tot - să ignore dispreţul colegilor, să nu îşi iasă din fire la trăncăneala maiștrilor şi, în cazul femeilor indience, să nu se supere când o încasau de la bărbaţii lor. Îşi spuneau că trebuie să suporte durerea, că trebuie să-i facă faţă, - junghiurile din susul braţelor, din articulaţiile măcinate ale şoldurilor, durerile de spate de la prea mulţi ani de stat aplecat peste maşina de cusut, degetele pline de bătături de la spălat haine de mână, genunchii plini de reumatism de la frecatul podelei din bucătărie cu izmenele vechi ale bărbaţilor lor.

Când urmăreau meciurile de lupte de sâmbăta după-amiaza, cu ceaşca de ceai cu lapte şi cu nucşoară în mână, părinţii mei voiau să se distreze, să râdă. Dar voiau de asemenea ca măcar o dată binele să triumfe asupra răului. Îşi doreau ca grăsanul ăla ce se dădea mare şi urla ca porcu' să şi-o ia pe coajă. Se rugau pentru băiatul drăguţ care zăcea prins într-o dublă încleştare de degete sau se ţinea de rinichi în agonie să nu cedeze. Doar un pic să mai reziste, să suporte durerea, să rămână în cursă! Numai să facă toate astea şi avea şanse să câştige, luptele fiind cum sunt. Însă victoria asta avea totuşi nişte limite. Îl vedeai pe câştigător epuizat, abia era în stare să facă mulţimii cu mâna. Victoria sa era în primul rând una de supravieţuire.

Înainte, iernile erau reci în Anglia, iar noi, adică părinţii mei în special, le petreceam uitându-ne la lupte. Luptele la care se uitau ei la televizoarele lor alb-negru în după-mesele de sâmbătă reprezentau o pată mică de viaţă şi culoare în vieţile lor altfel monocrome. Combinezoanele lor de lucru erau uzate, la fel şi husa canapelei, neschimbată de ani de zile, iar amintirile despre tinereţile lor dinainte să ajungă în Anglia dispăreau şi ele încetul cu încetul, ca şi culorile combinezoanelor. Părinţii mei, toată generaţia lor de fapt, şi-au irosit cei mai buni ani din viaţă muncind pe brânci în uzine pentru un salariu amărât. O viaţă întreagă de trudă, de spinări curbate, artrite cronice şi mâini crăpate. Au înghiţit în sec şi au suportat durerea. Nu aveau de ales. În mintea lor au încercat să se baricadeze, să ignore faptul că colegii de muncă erau piele şi os, să nu se revolte împotriva sporovăitului supraveghetorilor, iar, în cazul femeilor indiene, să nu facă mare caz când erau lovite de soţi. Suportă durerea, îşi spuneau, împacă-re cu durerea – durerea acută din braţe, din articulaţiile măcinate ale şoldului, durerea crizelor de spate datorate aplecatului deasupra maşinilor de cusut prea muţi ani, durerea din mâinile pline de bătături de la spălatul rufelor manual, durerea din genunchii reumatici datorită frecării podelei bucătăriei cu lenjeria veche a soţului.

Când părinţii mei se aşezau să se uite la meciurile de lupte în după-mesele de sâmbătă, cu cana de ceai cu lapte în mână, doreau să fie distraţi; vroiau să râdă. Însă mai vroiau de asemenea ca tipul bun să-l bată măcar odată pe cel rău. Vroiau ca bătăuşul guraliv să primească în sfârşit ceea ce merită. Se rugau ca cel bun, zăcând pe covor, blocat într-o priză cu deget dublu sau chircit de durere pe covor protejându-şi rinichii, să nu se dea bătut. Dacă ar putea să mai reziste un pic, să suporte durerea, să reziste până la sfârşit. Dacă ar putea face toate acestea, ar avea şanse mari să învingă, luptele fiind un astfel de tip de sport. Dar a fost numai o victorie la puncte. Vedeai învingătorul, epuizat, abia putând să salute mulţimea. Triumful era în principal acela de a fi supravieţuit.